Bătrânul Li

Misiunea din China a lucrat odinioară spre marea binecuvântare a acestei țări mari. Vestea creștină a pătruns până în cele mai depărtate zone.

În Sining, în China de nord-vest, venise la credință în Domnul Isus Hristos bătrânul Li. De atunci el vizita în fiecare duminică, fie că ploua, fie că era soare, strângerile laolaltă a credincioșilor. Li locuia în munți la o depărtare mare de oraș. Drumul ducea în mare parte prin vagăuna foarte îngustă, care devenise nesigură datorită lupilor și hoților. Dar bătrânul om se bucura atât de mult de ziua de duminică, incât cu o noapte înainte nu putea să doarmă de bucurie. Imediat ce cântau cocoșii , el pornea la drum, cânta pe tot drumul și nu venea nici o dată prea târziu la adunare. Chiar și în zilele cele mai geroase ale iernii sosea strălucind de bucurie la misiune. De oarece viața și mărturia sa erau în concordanță, mulți au fost conduși prin el la mântuire.

Batrânul Li a fost o dinioară un păgân. Nu este el oare o mărturie minunată pentru ceea ce poate face harul lui Dumnezeu, arătat in Hristos Isus, dintr-un păgân? Nu ne rușinează drumul acestui bătrân creștin, bucuria sa în mântuire și râvna sa?

Ajutor în necaz

O dată a venit un om cu necazul său mare la evanghelistul John Wesley și i-a mărturisit lui toate grijile sale. Aceste griji erau atât de mari și multe, încât omul nu mai vedea nici o cale de ieșire. În fața lor, pe pășune era o vacă, ce își întindea capul peste gardul de scânduri. ” De ce privește vaca peste gardul de scânduri? ” îl întrebă Wesley pe acel om.” Pentru că nu poate privi printre scânduri! ” răspunse acesta simplu. ” Așa aș face și eu în cazul dumneavoastră”, a spus Wesley

Când grijile devin un munte, nu trebuie să încercăm să le învingem prin propria putere. În predica de pe munte, Domnul Isus a spus ” Cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălțimea lui? ”  De aceea trebuie să privim cu inimile sincere dincolo de îngrijorări la Domnul Isus. Chiar dacă în jurul tău totul este întunecos și necazul este foarte mare,  privește la Domnul, care are toată puterea în cer și pe pământ. El este mai mare și mai puternic decât toate forțele , puterile și împrejurările acestei lumi și ale acestui timp. El este și rămâne marele Dumnezeu, care nu-i părăsește și nu-i uită nici o dată pe ai Săi.

Piatra este dată deoparte

Dupa ce L-au văzut murind pe cruce pe Domnul Isus, duşmanii Săi cei mai înverşunaţi, marii preoţi şi fariseii, nu s-au liniştit. Ei se temeau de Cuvântul Său : … ” dar a treia zi va învia ” ( Matei 20: 19) . De aceea au pecetluit mormântul şi au pus strajă

Ar fi putut vre-o creatură  să-L împiedice pe Dumnezeu să-Şi exprime recunoştinţa Sa, satisfacţia Sa deplină în lucrarea desăvârşită a Fiului Său preaiubit şi să-L învieze din morţi? Imposibil! În zorii zilei dintâi a săptămânii, Domnul Isus a înviat ca Biruitor.

Îngerul venise pe pământcu însărcinarea din partea lui Dumnezeu de a rostogoli piatra de la uşa mormântului, pentru  ca oricine să poată vedea mormântul gol. ” Şi s-a aşezat pe ea. ”  Acum , nu un om, ci un înger a preluat supravegerea mormântului gol. Acum nu mai era în stare nici o putere din lume să închidă mormântul.

Îm ciuda tuturor atacurilor duşmanilor, învierea Domnului Isus rămâne o realitate minunată şi este confirmarea lui Dumnezeu pentru lucrarea Domnului Isus la cruce. De aceea ne bucurăm că avem un Domn înviat, care este pentru totdeauna dinc

Lumina Sfântă sau Άγιον Φως

O dată pe an Ierusalimul este intr-o forfotă mare, cu toate că ulițele acestui oraș istoric sunt strâmte, în Sâmbata Mare ele sunt supra-aglomirate.

An de an, preoţii țărilor ortodoxe pelirinează in Orașul Sfânt pentru a aduce Focul Sacru. Pentru mulți aceasta este cea mai veche minune anuală creștină  ce se atestă in zilele noastre, acest lucru se intîmplă între orele 12:30 și 14:30. Deasupra Sfântului Mormânt se aprinde “Sfânta Lumina”, spunându-se că focul se coboară din cer și aprinde lumânările. In Sâmbata Mare, dimineața la orele 7:00, Mormântul Domnului Isus este controlat, pentru  ca inlăuntru să nu fie nici o sursă tehnică ce să aprindă focul, apoi se pregătesc două panglici mari,  ele se așează pe ușa capelei Sfântului Mormânt, ulterior aceste panglici se pecetluesc cu o ceară. Apoi începe ceremonia propiu-zisă, patriarhul grec, împreună cu clerul lui înveșmântat în straiele sacerdotale și urmat de patriarhul armean cu clerul lui și cu episcopul copților, mărșăluiesc în procesiune grandioasă și solemnă, cântând imnuri, si inconjurând  Sfântul Mormân de trei ori. O dată ce procesiunea este încheiată, patriarhul este dezbrăcat de podoabele arhiereşti ce le lasă in stihar, apoi patriarhul este controlat de poliţia israeliană, și de câțiva cetățeni musulmani, ce au o pozitie ostilă fața de Israel. Intr-un sfîrșit patriarhul intră in Mormântul Domnului Isus cu 33 de lumânări legate impreună ( vîrsta aproximativă a Domnului Isus când a fost rastignit), iar anticamera in care ingerul s-a aratat Marie, după invierea lui Isus, in acele momente este ocupată  de arhiereni sau arhimandriti, armeni si copți. După aproximativ jumatate de oră, patriarhul iese din Mormântul Sfânt cu lumânările aprins.

Sunt mulți sceptici in privința Focului Sacru, printre care mă număr si eu. Spre exemplu,cercetătorul ortodox, pe numele  Nikolai Uspensk  ( Porfiire) din Rusia, a fost un arhimandrit ortodox rus și un om de știință trimis în misiune oficială de cercetare bisericească la Ierusalim și în alte locuri. Porfirie și-a înregistrat impresiile în jurnalele lui, publicate ca Kniga bytija moego (Cartea ființei mele) în 9 volume din 1894 până în 1901. În primul volum, Porfirie scrie: „Un ierodiacon care a intrat în altarul Mormântului atunci când, după cum crede toată lumea, focul sfânt coboară, a văzut oripilat că focul este aprins de la o simplă lampă de icoană care nu se stinge niciodată, și astfel focul sfânt nu este o minune. El însuși mi-a spus despre asta azi” (Kniga bytija moego, vol. 1 (anii 1841-1844), p. 671.)  Insă argumentele sale sunt putin veridice . Mai tîrziu Porfirie relatează, că un mitropolit al Ierusalimului i-a martururisit lui Pașa Ibrahim al Egiptului contra unei donații mari, din partea acestuia, că  aprinderea focului se face de la o lampă de icoană care stă ascunsă în spatele icoanei de marmură a Învierii lui Hristos, înapoia patului mortuar. Acest argument la fel e putin veridic, cetățenii musulmani cu siguranță că ar fi găsit acel ascunziș.

Iată insă  ce ne spune un critic contemporan. Michael Kalopoulos, in anul 2005 la un post de televiziune live, face o demonstrație absolut șocantă. Acesta a înmuiat trei lumânări in fosfor alb. În rezultat lumânările au luat foc, explicația reiese din proprietățile fosforului in contac cu molecule de oxigen, respectiv de aer. La fel aces critic grec, a demonstrat că dacă  fosforul va fi dizolvat intr-un solvent organic potrivit, atunci autoaprinderea lui va fi amînată pînă la evaporarea completă a solventului de pe suprafața sa. Deci si procesul de aprindere ar putea fi amînat  pînă la jumatate de ora sau chiar mai mult, totul depinde de densitatea soluţiei şi de natura solventului folosit. Acest argument imi pare mult mai plauzibil şi cu putință de a fi argumentat.

Cei ce cred că Focul Sfânt este veridic, ar putea sa-mi aducă un contra argument! Care e acesta? Fosforul a fost descoperit abia  in anul 1669 de către alchimistul german Hennig Brand din Hamburg,pe când Focul Sfânt este adus oamenilor incă din anul 1106-1107. Un ultim argument ne aduce istoricul grec Strabon ( n.63 sau 60 î.Hr – d. 21 sau 26 d.Hr) . El menţionează in lucrarea sa publicată în anul 23 e.n că “in Babylon, existau două izvoare de fosfor, unul alb şi unul negru. Cel alb izbucneşte in flacări.”  Deci Strabo susţine că procedeul era cunoscut de baiblionienii şi grecii antici.

Ce părerea ai tu vis-a-vis de Lumina Sfântă din Ierusalim?

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lumina_Sf%C3%A2nt%C4%83

 

Minunea din seara de Crăciun

De Alina Cataraga

Era pe vremuri când visele devenau realitate…pe timpul căderii melancolice a  frunzelori auri  pe pământ.
Pe o stradă întunecată a unui orășel necunoscut, exista un biet copilaș. Era orfan, locuia in strada aceea întunecată și murdară, il chema Aron.
În loc de casă avea doar o cutie mare  în care se culca deseori, cu ochi în lacrimi, visând că mama sa vine să-l ia acasă. Purta hăinuțe zdrențuite și  niște ciorăpei murdari, în mînă avea o bucățică de pâine uscată pe care o rodea necontenit.
Era o toamnă tîrzie, pe când oamenii făceau deja focul pe la vetre. Aron visa cu ochi deschiși… bietul copil ce putea să mai facă?

În cealaltă parte a orașului  locuia Ruxanda și  Florin, erau tineri căsătoriți, ce trecuse deja prin multe. Ruxanda o tînără drăguță, zveltă, îl văzuse pe Florin la un concert la care el cînta la chitară. El- un tînar frumos, cu ochi negri, îmbrăcat intr-un costum elegant și cu chitara în mîna, sigur că i-a luat privirea Ruxandrei. Nu după mult timp s-au căsatorit. Ruxandra urma să nască un copilaș, însă la cinci luni ea pierdu-se copilul, pentru că suferea de o boală gravă. Florin era distrus,pentru că atît de mult îl asteptase , dar…  toate  speranțele muriseră. Ruxanda era si ea descurajată, nu dormea nopțile și nu înțelegea de ce Dumnezeu îngăduise acest lucru anume familiei lor. Dumnezeu însa avea planuri mari cu ei…

În strada întunecată și părăsită, Aron întimpina primii fulgi  care se așterneau alene pe părul lui  buclat și negru. Orășenii se pregăteau de sărbatorile de iarnă.  Vedeai din când în când cîte un copil cu brăduleț în spinare  și cu un zîmbet larg pe față. Se apropia Crăciunul.                                                                                                                                                                                                                                  Aron auzise de la cîțiva trecători  că în seara de Crăciun se împlinesc visele și se întimplă minuni. Cît de mult ar fi vrut și el să aranjeze un brăduț de Crăciun. Florin  si Ruxanda visau la un copilaș care s-ar bucura cu ei de Nașterea Mântorului. Așteptau și ei miracolul de Crăciun. O data stînd lîngă sobă, Florin auzise cîteva bătai in ușă, ceasul arăta oră tîrzie, oare cine putea fi?  Se întrebă Florin…

Se îndreptă către ușă o deschise  cu grijă și a rămas surprins. În fața lui stătea un om imbrăcat în haine albe strălucitoare cu o scrisoare in mînă . Așa într-o liniște de nedescris el îi întinse plicul lui Florin si dispăruse. Ruxanda a devenit curioasă cand l-a văzut pe Florin cu plicul în mină, și se intreba cine l-a adus la așa o oră tîrzie. Deschise plicul, și găsi foaia următoarele cuvinte:

”Înainte de Crăciun cu două zile pe strada cea mai murdară și întunicoasă a orașului visul va deveni realitate”                                                                                                                                                                                                              Semnat : Domnul Alb de pe strada Neagră                     Erau uimiți, ce ar mai trebui să însemne și asta? Iată că mai sunt două zile pînă la Crăciun. Doi tineri traversează strada întunicoasă a orașului singuri, neștiind ce caută in acel loc. Din nou apăruse acel Înger, și le dădu un bilețel pe care scria: ”Urmață-mă!” Ei au rămas încremeniți, însă parcă fiind împinși de o putere ascunsă pășiră înainte. Îngerul ajunse într-un colț al străzii, și îl găsi pe Aron, zgribulit de frig cu lacrimi înghețate pe obraji, aștepta o minune! Îngerul avea in mîini incă o foaie pe care scria ceva pentru Ruxanda si Florin: ”Dumnezeu face minuni!” Ruxanda se apropie de copil și-l îmbrățișă ca pe propriul copil pe care-l regăsise după mult timp de căutare. Aron nu întelese nimic din ce se întîmplase, însă la acel Crăciun împodobise pentru prima dată brăduț și pentru prima dată a zîmbit larg cuiva. În noaptea de Crăciun sub brad era o foaie albă ca zapada pe care  se vedeau scrise următoarele cuvinte  : ” Nu înceta să crezi in Dumnezeu!”

David Wilkerson a plecat acasă la Domnul…

David Wilkerson este fondatorul prestigioasei organizații internaționale, Teen Challenge, lucrare cu renume mondial pentru reabilitarea dependenților de droguri și alcool fundamentată pe principii creștine. Este autorul cărților:  Crucea și pumnalul(această carte a ocupat poziția 32, din topul celor mai cunoscute 50 de cărți din lumea creștină) ,, Trezirea de pe Broadway,, ; ,,Tot mai insetat dupa Isus,, ; ,,Ai simțit in ultimul timp că vrei să renunți,, ? Precum și multe alte cărți. Pastorul si fondatorul  bisericii  Times Square din New York, biserica păstorită de fratele Wilkerson număra mai mult de 8,000 de membrii , însă miercuri , in data de 27.04.2011, la vârsta de 79 de ani,  fratele Wilkerson , a fost chemat de Domnul acasă, intr-un accident  de mașina. Să susținem in rugăciune familia si biserica fratelui David Wilkerson.

Nu-i singur Iuda vinovat…

de Costache Ioanid

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…

Nu patru cue L-au pătruns,
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…

Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…

Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…

Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…

Şi-acum Isus cel condamnat
azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?…

Spulberați praful…Reflectați Lumina

…”Esofagul in secțiunea transversală este format din tunica musculară, lama mucoasă  și “….răsuna vocea  groasă a lectorului Lucescu….

Cu toți suntem atenți la explicațiile profesorului si diapozitivele ce sunt prezentate la proiector. In amfiteatrul universității e o liniște de mormânt, afară se aude foșnetul lin al vântului. Aula e semi-intunecată, ferestrele mari ca de castel sunt acoperite cu perdele gigantice, morcovii, lumina naturală nu pătrunde in incăperea  imensă. Și doar la un singur geam perdeaua titanică nu e trasă până la sfârșit. Aici se reflectă o oază din lumina soarelui și se răsfrânge pe  suprafața băncilor noastre …Observ că raza de soare se deplasează tot mai inainte,  indepărtându-se, pe moment ce minutele, secundele și miile de secunde se scurg…

Privind acest proces de deplasare, am constatat un fapt măreț, asemenea aceste raze, noi, creștinii de pretutindeni, trebuie să luminăm in intunericul acestei lumi,  asemenea acestei raze de soare… Și important este ca lumina noastră să nu fie stabilă, ea să nu lumineze doar in același loc, ci să se deplaseze de la  om, la om, dintr-o localitate in alta, dintr-o țara in alta…

Credeți că e imposibil???  …

Iar la final, la lumina razei noastre, societatea secolului XXI, … sa-și spulbere praful fărădelegii, a păcatului, și a neputinței in Lumina lui Cristos.

Fie ca oazele noastre sa reflecte Lumina lui Cristos!!!

O noapte de durere

 E  trecut de orele 12 noaptea … somnul nu mă ia.

Printre zăbrelele ferestrei răzbate un strop din lună…

Încerc să mă las dus de vis, numărând până la o suta…  experimentul  eșuează… urmează mii de alte incercări, dar toate fără sens, și rezultat…

Într-un sfârșit …mă regăsesc  pe culoarele unui spital, pășesc pe coridoare nesfârșite, recunosc designul clasic al construcției cu scări mari si balustrade de fier lucrat, toate vechi, negre,unele afumate, mirosul specific mă introduce in ambianța sa…

Trec  pe lingă sala de pansamente, aud un oftat de durere, urmat de câteva vaiete,  pașesc sfios și cu silă în continuare… Mă cuprind valurile compătimirii… încerc să fiu viabil, dar sufletul nu-mi permite…

Pe culoar văd cațiva pacienți ce umblă alandala, așteptind ceva, sau mai bine zis pe cineva… pe chipurile lor palide ca niște gutuie citesc durere și disperare, ajuns în dreptul lor incerc să schitez un zâmbet de speranță, dar la intersescția privirelor noastre îmi dau seama ca nu mi-a reușit,  mă dezamagesc…

Urc la următorul nivel,  îl caut pe domnul Popesc și d-nul Croitoru… asistenta de la recepție imi zice că d-nul Popescu e în sala de operații…

Mă așez comod pe canapea, știind că așteptarea va dura ceva timp…

Din partea întunecată a coridorului vine o persoană grăbită, îmi incordez privirea și recunosc cu greu o fostă colegă de la colegiu, ne salutăm grabnic, se scuză și intră în sala de operație, mă las din nou cufundat in meditație… îmi dau seama că nu e ceva în regula cu pacientul aflat pe masa de operație

Vis-a-vis, fotoliu e ocupata de o doamna modestă,  îmbracata elegant, cu o pălarie din catifea decorată cu o panglică și cu un ornament de metal. Doamna răsfoiește o carte,  pe coperta e zugrăvit chipul Fecioarei Maria, îmi dau seama că e o carte de rugăciuni… observ cum doamna cu iretabilitate și nerăbdare recitește ceva, închide ochii, apoi ii deschide, privește la ceas, apoi la ușa  inchisă,  unde se operează un pacient… Doamna se ridică de pe canapea, apoi se așează din nou și reia procesul rugăciunii… peste o jumatate de oră mă redic și plec, nu mai pot răbda…

Cobor  din nou la etajul precedent, aud un freamăt îmbibat cu suspine negrăite…  hărmălaie… și zgomot, acompaniat de o voce stridentă ce plânge în hohot, în coridor e dezastru. O doamna e căzuta în genunchi pe podeaua rece, fără să-i mai  pese, printre sughițurile sale abia deslușesc plânsul ei, strigă către Dumnezeu și se intrebă  de ce i-a luat copilul prea iubit, e un moment de retorică…Își pune sute de intrebări, și  cu lacrimi insângerate imploră pe domnul Croitoru să-i readucă copilul la viață, apoi închide ochii cu disperare și se intinde jos,  nu mai vrea nimic, nici chiar  să mai trăiască… 

În colțul interior al ochilor îmi apar câțiva stropi de lacrimi, mă întreb ce-i despartirea???…

Din sala de opreație  apare un cărucior medical…Doamna se ridică, tremurând, se ține de o asistentă medicală, apoape  leșinată de plâns,  face un pas, al doilea …

Tresar… mă trezesc… îmi șterg picuri de sudoare de pe frunte,  sunt înspăimântat…

Întâlnesc zorii dimineții meditând… Realizez că nu vreau  să fiu despărițit de Dumnezeu pentru nimic , acum îmi dau seama că nu cunosc un lucru… Peste ceva timp rostesc o rugăciune și plec la facultate…Ziua întreagă  în minte îmi răsuna o singură întrebare ” Ce-i despărțire?”…

In căutarea Dragostei desăvârșite…

“Dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă”

Dragostea e un cuvânt atât de profund și de necuprins , atât de firav si plăpând , și totuși atât de necunoscut, neimaginabil, neexplicabil…și de multe ori neîțeles…

Ea…,dragostea, se exprimă prin poeme, prin cântări și doine,  prin priviri și zâmbete… prin surâsuri și adieri melancolice…prin scrisori…

Ce  le citim cu un aer de nerăbdare, nervozitate, și neliniște, împletind și zugrăvind epilogul răvașului așa cum ne-am dori să fie, iar alte ori rămânem efectiv indiferenți față de o insigmă a dragostei, adica  scrisoare…

Marele Poet,  Autor, Narator,  a celei mai Colosale biblioteci și scrieri…ne scrie mereu și mereu scrisori de dragoste…Aceste scrisorii sunt relevate în soarele ce-l așează pe cer în diminețele însorite, în lumina împrumutată în nopțile cu lună, în licăriri de stele, în stropi de ploaie, și-n Cuvântul Său… Dar tu ai dat un răspuns mesajului primit de la Dumnezeu, prin scrisoarea Sa ???